Poate că mă pricep la cuvinte, îmi place să cred că ăsta e talentul meu. Dar, în aceste situaţii, îmi pierd toate cuvintele, toată inspiraţia… Că este unul dintre cei mai mari oameni ai României nu are sens să mai spun. Că a fost un om genial, nici măcar nu trebuie să amintesc.

O să zâmbesc de fiecare dată când o să-i văd vreunul din filme, promit că în weekend o să văd Filantropica, o să merg la cimitir să îi aprind o lumânare cu acelaşi entuziasm cu care am fost la teatru.

Un post pentru Andriushk, care îmi recita din Filantropica, în timpul seminariilor când eram boboace vesele.

Un post pentru Alice, alături de care l-am văzut pe maestru la TNB.

Un post pentru băieţii mei care spuneau cu patimă “Nu trage domn Semaca, sunt eu Lăscărică!”

“Sunt vagabondul vieţii mele, ca într-un film cu Raj Kapoor/ Măturător de praf de stele şi cusurgiu fără cusur/ Iar când adorm de dimineaţă îmi reproşez de la-nceput/ Că n-am luat totul de la viaţă şi nu i-am dat cât aş fi vrut”.

Dumnezeu să te aibă în pază, maestre!

Azi împlinesc un an de blogging!! Primul a fost pe blogspot, iar de prin ianuarie l-am mutat pe wordpress. Îmi sunt foarte dragi toate cuvintele adunate în arhiva sufletului meu, am strâns toate zâmbetele, toate tristeţile, toate trăirile mele, toate proiectele, toate imaginile. Bogdan, acasă, prieteni, scrieri, Bucureşti, cărţi, cafea, asid, anotimpuri, Dâmboviţa, trenuri, vise, amici de blog, Grozăveşti, poze, nori, cântece, flori, stele, zâmbete.

Mulţumesc celor care îmi dăruiesc o clipă de atenţie în fiecare zi/săptămână, celor care îmi comentează scrierile, celor care mă încurajează, celor care mă critică, celor care cred că într-o zi vor putea ţine în palme o carte semnată de Simone du Ciel .

Happy Blog-day !!

Este o clipă, o dată la un anumit timp, nedefinit în minute or zile, în ani sau secole. O clipă, într-o zi, clipa în care te opreşti. Clipa în care taci. Clipa în care îţi auzi paşii din urmă, în care îţi asculţi inima bătând. Clipa în care crezi. În care ceri. În care respiri. E clipa de cristal, fragilă, rece, diafana. Naivă, frumoasă, pură. Clipa în care îi strângi degetele în palmă şi zâmbeşti, pentru că e frumos să trăieşti, să iubeşti. Clipa în care e linişte şi senin, şi visele sunt mai aproape nori, clipa în care crezi, în care ceri, în care ştii.

Luni seară, în Bucureştiul meu drag, Grozăveşti, eu – Bogdan, clipa mea, din clipele mele de cristal.

Iubesc melodia asta şi îi este dedicată unei fete mega speciale , evident my Alice!

Dar cine este Alice? Chris Norman: ‘Toată lumea vrea să ştie răspunsul la aceasta întrebare, dar adevărul este că piesa a fost scrisă de Mike Chapman şi nu ştiu dacă el a cunoscut vreo femeie pe nume Alice. Ce este amuzant este că în perioada în care ‘Living next door to Alice’ era o piesa foarte populară, eu chiar aveam o vecină de vreo 80 de ani care se numea Alice, aşadar eu chiar am locuit la o uşă depărtare de Alice’.

Chris Norman vine în Bucureşti pe 15 noiembrie… Chiar aş merge… dacă voi scoate vreodată banii de la Alpha!

Îmi place melodia din multe motive, dar unul este faptul că reprezintă orice om care a avut la un moment dat o/un Alice . Al meu se numea Bogdan (alt bogdan ) şi stătea la 3 case de mine .

Alisu, tu a cui Alice eşti?

Nicole mi-a transmis virusul Crăciunului. E un virus bun, care se manifestă prin zâmbete multe, gust de mandarine (nu pot să cred că nu am mâncat mandarine până acum!), parfum de brad împodobit şi cântec de lemne trosnind în sobă. Mi-e dor de Crăciunuri acasă, mi-e dor de ai mei, aşa dor… mi-e dor de colinde şi de zăpada de acasă, de bucuria cadourilor…

Vin sărbătorile .

Se simte deja miros de sărbători în oraş. Plaza şi Cora sunt decorate cu steluţe şi beculeţe, iar Bamboo este de vreo 2 săptămâni plin de moşi şi brăduţi .

Mă îngrozeşte gândul că există o şansă să nu fiu acasă de Crăciun. Dar îmi promit mie că nu o să fac niciun compromis. Voi fi acasă, sea lo que sea .

p.s. melodia e pentru nicole şi reclama pentru bogdanu meu (colaaaaa)

Mie îmi plac zilele de joi. Joi din Vama, petrecerile de joi, ideea de joi înainte de vineri (deşi, dacă lucrezi în retail, weekendul nu înseamnă decât vânzări mai bune). Dar joi e joi. cu toate astea, nu cred că îmi mai iau ziua liberă joia. Mă reorientez spre miercuri. Sau poate vineri.

Azi merg ca o floare să îmi iau primul salariu întreg. În galerie – surpriză, am primit cardul. Încerc să deschid idioţenia de plic în care se afla pin-ul şi altă surpriză, după o mie de abţipilduri nu se vede nimic. Stăteam în faţa băncii, care bineînţeles se închisese cu vreo jumătate de oră înainte, cu plicul în mână şi fără bani. Sun la relaţii cu clienţii – trebuie să sunaţi între orele 9 şi 17. Sunt eu de vină că Alpha Bank nu are o foaie cu patru cifre, ca toate celelalte bănci, să le vadă toţi proştii?

În parcare la Plaza era să mă muşte un câine. Mi-am petrecut ziua liberă făcând curăţenie. Mă streseaza faptul că nu primesc răspuns pentru nişte parteneriate. Nu am scris comunicatul de presă.

Joi. Trecut de opt. Respir. Zâmbesc. Mâine o să am o zi genială! Trebuie

În liceu, credeam că viaţa este despre a alege, despre alb şi negru, despre a iubi sau nu, despre sacrificiu sau nimic. Aveam o colegă care avea o dragoste nebună, cu certuri furtunoase, cu lacrimi, împăcări, regrete, săruturi, alte furtuni şi alte împăcări. În viziunea mea, aş fi plecat. De la început. Eram orgolioasă, dar mai ales am ştiut de atunci cum să îmi respect propria fiinţă. Când stăteam în Crângaşi, colega de cameră s-a îndrăgostit de un tip care era deja implicat într-o relaţie. A început ca o distracţie de moment şi s-a terminat într-o pseudo relaţie care nu i-a adus decât durere. În viziunea mea, el trebuia să o aleagă pe ea.

E greu să renunţi. Am judecat de atâtea ori oamenii care nu pleacă dintr-o relaţie, atunci când nu mai merge. Sau poate mai trist, mi-am judecat prietenii care nu s-au oprit când durerea era deja prea mare. L-am judecat la infinit pe Robert că nu a plecat, că nu m-a ales pe mine. Şi exact ca într-un joc de ruletă, într-o roată care se învârte, până nu am fost pusă în situaţia de a alege să plec, nu am ştiut cât de greu e. De fapt, nu, ştiam că e greu, nu ştiam că e infernal de greu!

Din fericire, nu am plecat.

Dar sunt oameni care au epuizat toate resursele, care au făcut toate sacrificiile, care au plâns toate lacrimile, care au adunat toate regretele. Uneori faci totul să te agăţi de dragoste, de el, de un anume el, uiţi că de fapt nici nu îl mai iubeşti ca în vremurile bune – dacă au fost vreodată şi astea – realizezi că te agăţi de ceva ce nu mai e demult, sau poate nu a fost vreodată. Ştiu un suflet care azi s-a mai frânt o dată. Uneori e mai uşor să rămâi, dar mai dureros. iar dacă nu ai de ce să rămâi, pleacă… Chiar dacă sunt atât de mulţi paşi în urmă. Sunt doar paşii tăi. Singură. El plecase demult.

Toamna îmi dă senzaţia de film desfăşurat inegal, uneori pus pe slow alterori pe fast. Dacă aş închide ochii, toamna – vizual – înseamnă pentru mine, noapte rece, zi înnorată, paşi gri prin ploaie, peste frunze uscate, poezie, multă poezie, Nichita şi Alifantis, Bacovia, Andrieş, Pasărea Colibri, nori, mulţi nori, nori albaştri, gri, negri… Toamna este despre a iubi, a iubi nebunşte, cu patimă, cu tot trupul. Toamna este despre inocenţă, despre naivitate uneori dusă la extrem, despre nopţi albe pline de lacrimi, despre sacrificiu, despre renunţare. Toamna este despre dragoste, dragoste trupească, lumini pe jumătate aprinse or pe jumătate stinse, trupuri înfierbântate, e despre nopţi lungi, cu dorinţe multe.

Ştiu că ziua chiar este mai mică şi nu e doar sentimentul meu nebun că nu mai am timp… sau cum spunea Marin Preda timpul nu mai are răbdare. În drum spre Plaza îmi vin o atât de multe idei pentru blog dar parcă până ajung acasă se topesc ori pur şi simplu sunt prea obosită să mă mai apuc de scris. Mi-e dor de scris. Scris de toamnă, cu o cană de cafea lângă calculator, cu ploaie afară, cu Alifantis, cu cărţi de dragoste pe masă…

Una peste alta, este din nou noiembrie. Mi-e dor de Sweet november, un film superb, mi-e dor de noiembrie pierduţi în timp, de tristeţi, de prăpăstii, mi-e dor de Andreea B. şi vorbele ei calde, de zâmbetul ei…

Ce sentiment frumos dorul. Rupt din toamnă, mereu vechi, întotdeauna azi.

Aleargă din nou timpul prin mine. După ceva vreme, fac din nou ceea ce îmi place la nebunie: organizez evenimente . Mă simt ca un copil care a primit o jucărie nouă. Şi parcă timpul trece altfel şi la job gândindu-mă la vreo propunere de parteneriat sau la căsuţa de mailuri să văd dacă am primit vreun răspuns.

O să fie cel mai bun eveniment handmade al anului . Sper din tot sufletul pentru că pun în el toată energia din timpul în care am stat pe “margine”, toate speranţele că într-o zi voi fi un bun PR, lucrez din nou cu oamenii mei dragi – Bogdan, Alessa şi pentru prima oară cu Cătu – cred din tot sufletul în oamenii talentaţi care au fost la prima ediţie şi cei care vor veni…

Marţi, 27.10.2009, Tabu organizează o sesiune de SALES caritabil al cărei scop este strângerea de bani pentru o operaţie complicată la care va fi supus tatăl unei angajate a revistei (Ecaterina Bordei, Brand Manager).
Sales-ul care are loc pe blogul Cristinei Bazavan reuneşte obiecte ale vedetelor care au apărut în paginile revistei de-a lungul timpului, o desfăşurare impresionantă de forţe cu peste 50 de vedete care au raspuns solicitarii Tabu.

Mai multe detalii aici.