Mă aşez uneori la masă şi vreau să îţi scriu, dar parcă nu mai pot respira şi simt nevoia să mă ridic, să plec, să fug, să fac orice altceva. Trag aer în piept şi după câteva minute cu privirea pirdută către şantiere şi oameni, mă aşez din nou la masă. Îmi simt mâinile mai grele, degetele se încurcă unul de altul pe tastatură, scriu prea multe consoane, fără pauze, fără punct, virgule, fără coerenţă. Şterg tot.

Mă ridic din nou. E multă linişte între noi. De când te-am pierdut sunt ani lumină de linişte, de tăceri, de greutăţi deasupra inimii mele fragile. Şi nu-mi dai pace. Nu pot să trăiesc decât prin raportarea la tine. Dacă erai tu, dacă m-ai fi ajutat tu, dacă m-ai fi învăţat tu să merg, să vorbesc, să zâmbesc, să am grijă de mine. Şi când credeam că te-am regăsit, în alte umbre, te-am pierdut mai grav, mai greu, mai trist. Şi nu mai am cimitire să te caut, şi nici camere mici din campusuri universitare, şi nu mai am nimic, şi tu taci, şi în nori şi printre oameni, e prea multă liniste, apasă prea greu aerul ăsta peste mine, şi mă încurc de lacrimi căzute peste degetele mele împiedicate de taste pe care nu le mai văd, de prea multe consoane, de prea multă durere, de prea multă singurătate.

Şterg tot şi ies. E noapte.

Asociaţia Studenţilor la Istorie „Dacia” (ASID), organizatoarea celei de a doua ediţii a Târgul de Handmade ASID, anunţă modificarea perioadei de desfăşurare a evenimentului pentru 8-10 decembrie 2009, perioada iniţial anunţată fiind 24-26 noiembrie 2009. Celelalte coordonate ale evenimentului rămân neschimbate: târgul va avea loc în pasajul pietonal de la staţia de metrou Universitate. Expoziţia cu vânzare va fi deschisă vizitatorilor între orele 10:00 – 19:00, intrarea este liberă.

Poate sună ciudat titlul, dar momente dintre nori e un lucru real. E frântura aceea de cer care tace, care respiră, între furtuni, între apusuri, între zile senine. E frântura aceea de cer naivă, care pluteşte între aer şi lumină, între soare şi furtună, între anotimpuri, între oameni.

Devin frântura de cer. Nu pot să mai merg, mă opresc, respir, cât pot, apoi încerc iar să dau contur norilor mei, să îmi găsesc furtuna sau primăvara, momentul de echilibu între ele, liniştea.

Toate prostiile pe care le-am făcut în ultima vreme – alimentaţie necorespunzătoare, somn puţin, alergat, agitat – s-au răzbunat pe mine. Marţi mi-a fost rău- am plecat mai devreme de la muncă, am făcut febră, am stat toată ziua în pat, m-a durut stomacul îngrozitor. E drept că miercuri eram mai bine – am fost la bal (cronică de bal, data viitoare), dar azi m-a “lovit” din nou, ceea ce m-a determinat să merg la cabinetul doctorului de familie şi să îmi fac programare.

În seara asta, văzând statistica blogului, am rămas puţin surprinsă. Încă mai sunt citită… şi bine… oare de ce? Nu mai scriu la fel de des, nu mai aduc mare lucru ca atmosferă or informaţii, nu mai desenez litere…

Sunt doar un moment dintre nori. Îmi găsesc echilibrul şi dansez iar. Într-o zi.

Zilele astea mă tot întreb dacă mai ştiu să respir. Să adorm înainte de 2. Să mă trezesc mai târziu de 8. Să lenevesc în pat cu o cană de cafea. Să ascult muzică altundeva decât la job şi în metrou, la căşti. Să citesc o carte. O carte de istorie, o carte despre Che, romanul lui Paler care stă de o mie de ani pe birou.

Alerg. Măcar de aş alerga la profesionişti, să lupt pentru vreo olimpiadă, dar alerg la amatori, pentru vise de o zi şi clipe efemere.

p.s. sunt obsedată de melodia asta. la job e o variantă de club foarte tare pe care nu am gasit-o, însă, pe youtube. În schimb, varianta cu orchestră e genială!

Poate că mă pricep la cuvinte, îmi place să cred că ăsta e talentul meu. Dar, în aceste situaţii, îmi pierd toate cuvintele, toată inspiraţia… Că este unul dintre cei mai mari oameni ai României nu are sens să mai spun. Că a fost un om genial, nici măcar nu trebuie să amintesc.

O să zâmbesc de fiecare dată când o să-i văd vreunul din filme, promit că în weekend o să văd Filantropica, o să merg la cimitir să îi aprind o lumânare cu acelaşi entuziasm cu care am fost la teatru.

Un post pentru Andriushk, care îmi recita din Filantropica, în timpul seminariilor când eram boboace vesele.

Un post pentru Alice, alături de care l-am văzut pe maestru la TNB.

Un post pentru băieţii mei care spuneau cu patimă “Nu trage domn Semaca, sunt eu Lăscărică!”

“Sunt vagabondul vieţii mele, ca într-un film cu Raj Kapoor/ Măturător de praf de stele şi cusurgiu fără cusur/ Iar când adorm de dimineaţă îmi reproşez de la-nceput/ Că n-am luat totul de la viaţă şi nu i-am dat cât aş fi vrut”.

Dumnezeu să te aibă în pază, maestre!

Azi împlinesc un an de blogging!! Primul a fost pe blogspot, iar de prin ianuarie l-am mutat pe wordpress. Îmi sunt foarte dragi toate cuvintele adunate în arhiva sufletului meu, am strâns toate zâmbetele, toate tristeţile, toate trăirile mele, toate proiectele, toate imaginile. Bogdan, acasă, prieteni, scrieri, Bucureşti, cărţi, cafea, asid, anotimpuri, Dâmboviţa, trenuri, vise, amici de blog, Grozăveşti, poze, nori, cântece, flori, stele, zâmbete.

Mulţumesc celor care îmi dăruiesc o clipă de atenţie în fiecare zi/săptămână, celor care îmi comentează scrierile, celor care mă încurajează, celor care mă critică, celor care cred că într-o zi vor putea ţine în palme o carte semnată de Simone du Ciel .

Happy Blog-day !!

Este o clipă, o dată la un anumit timp, nedefinit în minute or zile, în ani sau secole. O clipă, într-o zi, clipa în care te opreşti. Clipa în care taci. Clipa în care îţi auzi paşii din urmă, în care îţi asculţi inima bătând. Clipa în care crezi. În care ceri. În care respiri. E clipa de cristal, fragilă, rece, diafana. Naivă, frumoasă, pură. Clipa în care îi strângi degetele în palmă şi zâmbeşti, pentru că e frumos să trăieşti, să iubeşti. Clipa în care e linişte şi senin, şi visele sunt mai aproape nori, clipa în care crezi, în care ceri, în care ştii.

Luni seară, în Bucureştiul meu drag, Grozăveşti, eu – Bogdan, clipa mea, din clipele mele de cristal.

Iubesc melodia asta şi îi este dedicată unei fete mega speciale , evident my Alice!

Dar cine este Alice? Chris Norman: ‘Toată lumea vrea să ştie răspunsul la aceasta întrebare, dar adevărul este că piesa a fost scrisă de Mike Chapman şi nu ştiu dacă el a cunoscut vreo femeie pe nume Alice. Ce este amuzant este că în perioada în care ‘Living next door to Alice’ era o piesa foarte populară, eu chiar aveam o vecină de vreo 80 de ani care se numea Alice, aşadar eu chiar am locuit la o uşă depărtare de Alice’.

Chris Norman vine în Bucureşti pe 15 noiembrie… Chiar aş merge… dacă voi scoate vreodată banii de la Alpha!

Îmi place melodia din multe motive, dar unul este faptul că reprezintă orice om care a avut la un moment dat o/un Alice . Al meu se numea Bogdan (alt bogdan ) şi stătea la 3 case de mine .

Alisu, tu a cui Alice eşti?

Nicole mi-a transmis virusul Crăciunului. E un virus bun, care se manifestă prin zâmbete multe, gust de mandarine (nu pot să cred că nu am mâncat mandarine până acum!), parfum de brad împodobit şi cântec de lemne trosnind în sobă. Mi-e dor de Crăciunuri acasă, mi-e dor de ai mei, aşa dor… mi-e dor de colinde şi de zăpada de acasă, de bucuria cadourilor…

Vin sărbătorile .

Se simte deja miros de sărbători în oraş. Plaza şi Cora sunt decorate cu steluţe şi beculeţe, iar Bamboo este de vreo 2 săptămâni plin de moşi şi brăduţi .

Mă îngrozeşte gândul că există o şansă să nu fiu acasă de Crăciun. Dar îmi promit mie că nu o să fac niciun compromis. Voi fi acasă, sea lo que sea .

p.s. melodia e pentru nicole şi reclama pentru bogdanu meu (colaaaaa)

Mie îmi plac zilele de joi. Joi din Vama, petrecerile de joi, ideea de joi înainte de vineri (deşi, dacă lucrezi în retail, weekendul nu înseamnă decât vânzări mai bune). Dar joi e joi. cu toate astea, nu cred că îmi mai iau ziua liberă joia. Mă reorientez spre miercuri. Sau poate vineri.

Azi merg ca o floare să îmi iau primul salariu întreg. În galerie – surpriză, am primit cardul. Încerc să deschid idioţenia de plic în care se afla pin-ul şi altă surpriză, după o mie de abţipilduri nu se vede nimic. Stăteam în faţa băncii, care bineînţeles se închisese cu vreo jumătate de oră înainte, cu plicul în mână şi fără bani. Sun la relaţii cu clienţii – trebuie să sunaţi între orele 9 şi 17. Sunt eu de vină că Alpha Bank nu are o foaie cu patru cifre, ca toate celelalte bănci, să le vadă toţi proştii?

În parcare la Plaza era să mă muşte un câine. Mi-am petrecut ziua liberă făcând curăţenie. Mă streseaza faptul că nu primesc răspuns pentru nişte parteneriate. Nu am scris comunicatul de presă.

Joi. Trecut de opt. Respir. Zâmbesc. Mâine o să am o zi genială! Trebuie