Uneori, aş vrea să pun punct şi s-o iau de la capăt.

Simplu, să dai enter şi să începi alt rând. Şi nu neapărat în viaţă. Slavă Domnului, sunt fericită, oricât de măreţ ar suna asta. Este fericirea oamenilor mari de lângă mine şi a momentelor mici care îmi fac fiecare zi mai frumoasă decât cea din urmă. Aş vrea s-o iau de la capăt cu oameni dragi pe care nu îi mai am.

Zilele trecute mă gândeam la Nick, cea mai bună prietenă din liceu. Era sufletul meu, aveam o relaţie superbă. Ne-am pierdut una de alta şi oricât aş încerca să recuperăm timpul pierdut, nimic nu ar mai fi la fel. Pentru că a fost o clipă în care ne-am pierdut una de alta.

Aş vrea s-o iau de la capăt ca să nu îi mai fac pe cei dragi să sufere… să nu mai fac greşeli stupide şi să arunc vorbe fără sens, dar pline de durere pentru ceilalţi.

De multe ori mă gândesc să şterg blogul pentru ca am sentimentul că nu mai spun nimic nou, interesant sau… pur şi simplu, simt nevoia să şterg tot ca şi cum tot ce aş putea începe după acest moment ar fi fresh şi total diferit de ceea ce am acum. Ana şi-a şters, nu demult, multe posturi. La fel şi Andreea. Din motive diferite. Mă gândesc de multe ori să desenez alte anotimpuri, să las în urmă totul…

Există momente în care crezi că lumea ţi se prăbuşeşte în faţă, indiferent că ştiai că ţi se va întâmpla asta la un moment dat, când pământul îţi fuge de sub picioare şi toate visele se frâng mai uşor decât o frunză uscată sub talpa lui. O fată suferă frumos, poetic, o fată suferă din adâncul sufletului, cu fiecare frântură a corpului ei, o fată trăieşte fiecare clipă a despărţirii la intensitate maximă. Se închide în ea şi plânge, plânge până i se usucă lacrimile pe gene şi pe obraji, până îi seacă sufletul. O fată încrestează în ea despărţirea despre care ştie că îi va marca existenţa, încrestează în tălpile ei fiecare tresărire şi fior, fiecare suspin care îi opreşte respiraţia. Ajunge până la cea mai de jos piatră din prăpastie şi frânge acolo ultima speranţă.

Dar o fată care se ridică după suferinţa vieţii ei, amoros vorbind, este un înger. Îşi ridică aripile şi dansează cu viaţa, îşi purifică sufletul şi o ia de la capăt mai frumos ca oricine. Speranţa unui alt început, puterea din tălpile ei, zâmbetul ei pe care s-au uscat lacrimile…

Toate am trecut prin despărţirea care ne-a făcut să plângem nopţi întregi, gândindu-ne că “el” a fost viaţa noastră. Şi pentru că am trecut prin lupta asta cu capul sus, am ajuns ca astăzi să fim nişte femei frumoase şi puternice.

Cu drag, pentru fetele mele…în special pentru Ştefi .

p.s. melodia şi videoclipul mi se par superbe… este una dintre melodiile de pe repeat de zilele astea. (Cătu, zi mersi că nu sunt pe la voi săptămana asta )

Au fost multe anotimpuri albe, copile… Amestec încontinuu în ceaiul ăsta, deşi ştiu că s-a răcit de ceva vreme. Mă gândesc iar că au fost nişte vremuri în care iarna nu mă afecta. Aş fi putut sta afară ore întregi, să mă plimb prin zăpadă, cu nasul roşu, cu o eşarfă la gât şi mănuşile mele verzi. Iar el mă alinta şi toată dragostea noastră devenea una cu zăpada.

Ana bea din ceai, sorbind cu o pasiune copilărească. La fel, absoarbe fiecare cuvânt pe care îl rostesc. Mi-e dor să am 20 de ani şi sufletul de smarald.

Astăzi, îmi îngheaţă sufletul numai când mă gândesc la iarnă. Mă trec fiorii atâtor anotimpuri albe ce au trecut peste mine, serile din gară când mă aştepta ca un nebun să vin, să îi adorm în braţe, nopţile albe de pe balconul îngheţat, cu vin fiert şi multă scorţişoară. Dar cel mai mult, îmi îngheaţă buzele şi degetele când mă gândesc la dimineaţa aceea de februarie când l-am lăsat dormind în patul nostru, în visele noastre, în trecutul nostru. Dimineaţa în care mă sufocam şi am decis să plec. Pentru totdeauna.

Ana mă judecă. Ştiu că nu ar zice asta niciodată, dar o văd în privirea ei. Ana nu ştie cum e să vrei să pleci tocmai când eşti cel mai fericit om din lume.

Să schimbăm lumea…

Toţi ajungem la o vârstă în care avem sentimentul ăsta nebun şi plin de andrenalină – putem schimba lumea… în felul nostru, cel mai bun mod cu putinţă, evident. Eu am ştiut că vreau să schimb lumea la două vârste, să zic asa. La 17 şi 21… ani .

La 17 ani scriam poezie, iubeam nebuneşte, organizam baluri sau scenete cu Radu şi John , scriam la revista liceului, voiam sa fac voluntariat, eram impresionată de tot răul din lumea asta. Dar impresionată la modul trist, genul Al cincilea element, în care Leeloo ajunge la “W” şi vede întreagul istoric al războiului (war). Plângeam când mă gândeam la copiii bolnavi de sida sau cancer, mă durea fizic ignoranţa oamenilor care credeau că dacă propriul copil merge la aceeaşi şcoala cu unul bolnav, se va imbolnavi şi el. Voiam să schimb cumva asta, să fac ceva nebuneşte şi grandios, să schimb lumea în felul meu.

La 20 de ani eram la facultate, mi se împlineau vise… eram în Bucureşti, făceam voluntariat, găsisem oameni frumoşi şi puternici, curajoşi, dornici să facă altceva decât să îşi dorească să schimbe ceva. Simţeam că schimb şi eu ceva, că lupt pentru ceva, că schimb fie şi o bucăţică de pământ în ceva mai bun.

De fapt, mă schimbam pe mine însămi. Mă cunoşteam, mă maturizam, înţelegeam cine sunt şi ce pot realiza. Nu ştiu când m-am oprit să schimb lumea. Nu-i vorba că acum nu mai vreau sau că nu pot… am ajuns să mă întreb de ce să vreau să schimb lumea. Dacă toţi ne-am schimba pe noi înşine pentru lume, daca noi am fi mai buni cu noi, mai sinceri, mai transparenţi, lumea ar fi deja schimbată. Nu am putut vindeca rănile pe care ceilalţi le-au făcut, prin superficialitate şi ignoranţă, copiilor de sida, dar am îmbrăţişat o fiinţă superbă. Nu am făcut viaţa mai bună copiilor cu cancer, dar l-am învăţat engleză pe un copilaş bolnav. Am schimbat ceva în mine…

Am sentimentul ca ne împovărăm sufletele cu marele vis, să schimbăm lumea, dar noi nu am fi niciodată pregătiţi  sau demni pentru lumea pe care ne-o imaginăm. Ce am face într-o lume mai bună, noi cei cu sufletele uscate de tristeţe, de răutati interioare, de furtuni de cuvinte şi lacrimi uscate pe perne albastre? Iluzii…

Am început să mă caut iar. Am sentimentul că de cele mai multe ori mă pierd intenţionat să mă pot căuta, căci fiecare regăsire e mai profundă, mai frumoasă, mai ciudată. Ma reinventez să am de unde mă pierde… şi de data asta, parcă această căutare e mai pură ca niciodată. Până într-un nou anotimp.

Trăiesc într-un mediu semi-academic, îi zic eu, cu oameni inteligenţi, care au citit multe cărţi, au absolvit sau urmează cursuri la diferite facultăţi. Oameni care au păreri, viziuni, planuri. De ceva timp însă, mă roade o frustrare, i-aş putea zice fără să mă tem. Oare ştim istorie? Oare suntem îndreptăţiţi să dăm verdicte, să creem ipoteze, controverse, scenarii? După 5 ani de istorie, simt că nu am dreptul ăsta, dreptul suprem al istoricului – de a judeca. Să judece domnii Djuvara, Giurescu, Constantiniu, doamna Zoe Petre… oamenii care au trăit istorie, au luptat pentru o lume mai bună, în felul lor.

Ascult de ceva vreme teorii ale prietenilor mei. Despre istorie, despre politică, despre liberalism, voturi, perspective, economie, criza mondială. Eu sunt genul care ascult, chiar dacă am multe păreri. Îmi iau o detaşare de subiect şi ascult. Mă simt oarecum bătrână când e vorba de discuţii de-astea… atâta naivitate mă face să zâmbesc. Şi nu este vorba de faptul că nu ar fi opinii coerente, susţinute de argumente, sau că m-aş îndoi de inteligenţa celor care au asemenea discuţii, dar am 24 de ani. Şi îi simt pe toţi, şi frumos şi greu. Şi vezi lucrurile altfel, după ce treci de-o vârstă.

Dar de curând mi-am ieşit puţin din starea de detaşare. Pentru că mi-e îngrozitor să văd atâţia oameni superficiali şi naivi care cred că dacă ai trăit într-un mediu oarecum “înalt”, sau dacă ai terminat o facultate, sau dacă ai citit trei cărţi de istorie, ai dreptul să judeci. Mă dezgustă oamenii care judecă. Întotdeauna am fost puţin obsedată de chestia asta. Poate o circumstanţă atenuantă ţi-o dă faptul că ai idee despre viaţa omului pe care îl judeci, că poţi spune ceva concret despre el, pe ceva ce a făcut sau nu. Dar când judeci oamenii fără carte doar pentru faptul că nu au “şcoală”, asta mă înfurie cu adevărat.

În verile în care mergeam la mătuşa mea, până să intru la facultate, trăiam aşa o viaţă idilică. Şi nu era vorba că stă la ţară, şi eu tot la ţară stăteam, dar era ceva care mă izola de tot ce era urât în viaţa mea – de parcă ar fi ceva urât să ai 19 ani şi să vrei să schimbi lumea. Avea un vecin care mă fascina. Avea vreo 70 de ani şi o memorie extraordinară. Nu cred că avea mai mult de 4 clase, dar pasiunea pe care o avea istoria povestită de el, sub gutuiul parcă veşnic uscat, nu mi-a povestit-o niciun profesor universitar. Am cunoscut oameni care aveau opt clase şi care au fost în stare să facă din viaţa lor ceva demn şi frumos. Oameni care nu au furat niciodată, care nu s-au drogat, nu au dat în cap nimănui, care au muncit de la 14 ani şi nu au avut nici timpul şi nici banii de a merge la liceu. Ce e cu adevărat trist este că judecăm noi, cei care nu am muncit niciodată, care ne pierdem nopţile şi ne dormim zilele, care primim bani doar pentru că existăm. Cu ce e mai prejos nenea de la ţară, cu mâinile muncite, cu 4 clase faţă de un puşti îmbracat în costum, care a mers toată viaţa cu metroul şi cu note mediocrii la liceu sau facultate? Am ajuns să credem că cea mai mare problemă a ţării noastre este faptul că votează oamenii fără carte.

Aşa tare detest prejudecăţile şi falsele impresii despre cât de buni suntem. Am uitat să fim oameni, domnilor. Ne-am dorit atât de mult să fim oameni mari, să purtăm costume şi să avem păreri, încât am uitat să ne întoarcem privirea către oamenii adevăraţi. Nu cei de la ţară sau de la oraşe, nu cei cu patru clase sau două facultăţi. Oamenii demni, corecţi care înainte de adormi nu sting ţigara sau laptopul, ci se închină.

Sunt atâtea amintiri care zac în mine, aruncate într-un sertar pe care s-a pus praful, pe care l-am uitat, l-am ignorat sau pur şi simplu l-am rătăcit prin trecut. Sunt amintiri care zac în pereţii albi şi goi ai unei camere care odată a fost caruselul viselor noastre, prima noastră casă, primul nostru cer.

M-ai ales, ne-am ales… cu inocenţa unui om care crede în celălalt fără să îl cunoască prea bine, cu speranţa că va fi bine. Cu câteva bagaje, cu soare în priviri, am început ceea ce avea să fie cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea de studentă – living with Aurash. Acum, când îmi lipesc spatele de acelaşi perete  (camera lui Bogdan este lângă fosta noastră cameră), mă gândesc că dincolo de el, în prima noastră cameră, sunt două puştoaice la început de drum, cu pereţi verzi-albăstrui (sau mai degrabă turcoaz), cu pervaz negru şi perdea albă, cu pomii noştri dragi… seri cu realitatea tv, sex and the city şi CSI la tv, cu iaurt de fructe şi muzică clasică la cd player, în curtea din faţa căminului. Vara în care am întâlnit cel mai bun om din lume, printre puţinii oameni care ştiau să mă calmeze printr-un zâmbet, să îmi dea puterea şi credinţa că putem rezolva orice, împreună. Şi dacă nu, facem reclamaţie.

Mi-e dor de Aurash, chiar dacă în ultima vreme nu ne mai găseam aşa des… ea cu CCS-ul ei, eu cu ale mele, dar ştiam că e acolo. Puneam mâna pe telefon şi îi auzeam glasul vesel “da, simono, ce vrei?” “nu vreau nimic, ce crezi că te sun doar când am nevoie de ceva? te-am sunat să îţi zic că te iubesc.” “ce dragutzzzz, şi eu te iubesc mai simona, hai ca sunt stresată, vorbim acasă.” Voiam ceva. Să mă facă să zâmbesc.

Te iubesc, mujer… şi mi-e al naibii de dor de tine!

E noapte… am scris la un proiect, dar nu mai am starea necesară să continui. Am făcut o mică obsesie (spre disperarea lui Cătu) pentru o melodie din soundtrackul filmului meu preferat. Vineri seară am recidivat şi l-am revăzut. A 6-a oară. De fiecare dată îmi place mai mult şi mă fascinează… ok, I am a movie freack . Vorbeam de melodie. Recunosc, faptul că Hugh este genial în filmul ăsta, mă face să zâmbet de fiecare dată când mă gândesc… hmm, ce-ar fi să mă uit la Love Actually? Scenele mele preferate (cu el) sunt cea a dansului şi cea a sărutului de la serbare .

Începutul este, cu adevărat, superb… (copy-paste de pe IMDB)

Whenever I get gloomy with the state of the world, I think about the arrivals gate at Heathrow Airport. General opinion’s starting to make out that we live in a world of hatred and greed, but I don’t see that. It seems to me that love is everywhere. Often, it’s not particularly dignified or newsworthy, but it’s always there – fathers and sons, mothers and daughters, husbands and wives, boyfriends, girlfriends, old friends. When the planes hit the Twin Towers, as far as I know, none of the phone calls from the people on board were messages of hate or revenge – they were all messages of love. If you look for it, I’ve got a sneaking suspicion… love actually is all around.

Sunt o admiratoare a iernii doar în perioada 1 decembrie – maxim 6 ianuarie. După revelion, însă aş vrea să dispară toţi brazii împodobiţi, toate luminiţele din oraş, toate cântecele de iarnă. Să vină primăvara, sa port tricouri negre şi eşarfe colorate, să port teneşi şi blugi rupţi… rochiţe şi balerini, buze glossy şi părul lăsat pe spate…

Dar se pare că iarna asta chiar nu ţine cu mine, vrea să stea pe aici ceva vreme… Deşi nu îmi place frigul şi zăpada, trebuie să recunosc că peisajul alb e superb. Tot Grozăveştiul este sub zăpadă… Cu gândul la Nicole şi la îngeraşii ei din zăpadă, azi am ieşit cu Bogdan la o mică sedinţă foto…

Aseară, am găsit pe blogul Alexandrei o melodie cu acelaşi Jason Mraz (btw, happy blog day, Alexandra!) …cu fluturi…

“Ce vreme prostească, îmi bate lumina soarelui chiar în calculatorul ăsta vechi, sper să primesc curând de la service noul meu laptop care s-a şi stricat, evident. Şi spun evident pentru că mi se întâmplă frecvent ca pe orice pun mâna să stric… şi cu obiectele, şi cu oamenii. Am trăit de la un capăt la altul al insulei noastre sufleteşti, am iubit şi am urât cu aceeaşi patimă, am născut şi am omorât cu acceaşi durere, am trăit şi am murit la fel de tristă… E primăvară din nou, la începutul stărilor mele de obsesive depresii, am crezut că primăvara e de vină, astenia, vântul din nord. Am înţeles mai apoi că sufeream de sindromul vieţii din mormânt, sindrom inventat de mine. Am spus oare că sunt şi ipohondră… să mă uit… nu, nu am spus.

I-am promis Anei că nu o sa fie o autobiografie, m-a rugat să îi scriu despre amintirile pe care le-am îngropat, despre sertarele nedeschise, rafturile neşterse de praf, despre eroinele mele din gând, despre tristeţile mele, despre frumuseţea singurătăţii. Eu m-am exprimat altfel, i-am zis că o să scriu despre o femeie nebună şi isterică. A râs, dându-si pe spate părul negru care îi acoperea atât de graţios umerii. Ce ştie Ana de singurătate? Are douăzeci de ani şi plămânii plini de vise, dinţii albi şi buzele roşii. Verdele îi străluceşte în ochi şi îi place primăvara, şi florile, şi copacii.”

Ieri, a fost triplă aniversare. Ziua mea cu Alice (3 ani), ziua Alessei şi bineînţeles, fiind 19, me&bogdan day.

A fost una dintre aceste zile în care am simţit că sunt înconjurată de oameni dragi şi frumoşi. Alice, omul care mi-a luminat viaţa, chiar şi în cele mai negre clipe. Bogdan, zâmbetul, liniştea, cerul meu. Alessa, un copil frumos şi drag (finuţa mea:P)…

Şi îmbrăţişarea lui Bogdan, în clipa mea de cristal, a fost cel mai frumos fulg de zăpadă.