Prima zi de târg

Parfum de old times… iar în facultate, cu asid-ul, cu evenimente şi agitaţie…

Prima zi de târg. pics and stuff pe site.

Ca în copilărie

Ca în dimineţile cu ferestre îngheţate, cu lemne trosnind în sobă, cu parfum de brad şi de căldură, când trei copile ascunse sub plapumă, râdeau mai inocent cum nu o vor mai face vreodată…

Let it snow!

A început să ningă pe blogul meu. M-am hotărât: de mâine încerc să las totul deoparte, toate tristeţile si gustul amar, şi o să intru în spiritul Crăciunului. Uffff… o să fie bine, ştiu .

p.s. melodia e pentru Alex, admirator al genului

Litere sub paşi tăcuţi

Am uitat literele. Nu mai ştiu să scriu, să leg literele între ele, să le fac să danseze pe hârtie/virtual, să le fac să trezească emoţii, trăiri, vise, să creeze imagini, să răscolească amintiri şi să picteze zâmbete. Într-o seară, Ioana m-a întrebat de ce nu mai scriu, dacă mi-am pierdut inspiraţia. Răspunsul nu ştiu dacă este afirmativ sau negativ, nu ştiu dacă am pierdut inspiraţia sau talentul… am pierdut doar timpul şi tăcerile mele, clipele mele de contemplaţie, de trăire, de visare.

Mi-am rătăcit cerul din Grozăveşti, apusurile din balcon, Cişmigiul, centrul vechi. Am rătăcit parfumul de carte, de nou şi de vechi, mirosul de cafea făcută de Aurash in dimineţile răcoroase din Pallady, de inocenţa plimbărilor de la Grigorescu la Pallady, în seri cu parfum de liliac… am pierdut inocenţa din primul an de facultate, când credeam în oamenii care mi-au deschis drumuri. Mi-e dor de Andriushk, de orele de râs sincer şi curat, de seminare cu bileţele şi replici din Filantropica, mi-e dor de Bobo şi de discuţiile noastre, de Carmen şi de ceaiurile cu parfum de prietenie, de Xandra şi cerealele ei şi râsul ei, nebuniile şi cântecele ei…mi-e dor de Nicole şi de nostalgiile ei, de cursuri înşirate în camera noastră din Pallady, de ciorba gătită de ea, de hainele ei roz. (La mulţi ani, Nicoleeeeeeee!!!)

Şi aşa dor îmi este de Alice, de discuţiile acelea interminabile, de nopţile la ea acasă – în pijamalele ei şi demachiant împrumutat de la ea, cu dimineţi cu ceai “gătit” de ea , cu descoperit terase şi cafenele, cu plimbări prin librarii. Mi-e dor de Ioana şi optimismul ei frumos, de pozele pe care mi le făcea , de zâmbetul ei curat. Mi-e dor de Ştef, de Ştef care de-abia venea în Bucureşti, de curajul ei de o lua de la capăt, de râsul ei nebun, de bancurile şi poveştile spuse de ea.

Mi-e îngrozitor de dor de acasă, de părinţii mei dragi, de motanul meu roşcat, de câinii mei, de fiecare părticică din gradina mea care primăvara e alba şi frumoasă, mi-e dor de fetele mele, care deşi sunt în Bucureşti, ne vedem prea rar, mi-e atât de dor de ele…

Mi-e prea dor, un dor inuman, de Lucian. De glumele lui, de salutul nostru, de discuţiile noastre serioase, îmi lipseşte Simonica a lui, când eram un pui sub protecţie, când mă ajuta să învăţ în sesiune, când stăteam cu orele în camera lui mică din Grozăveşti sau pe holurile facultăţii. Dor nebun şi va rămâne doar dor.

Acolo este inspiraţia mea. În tot ce am avut şi acum, pentru că nu mai ştiu să am timp, nu mai am. În tot ce am pierdut sau rătăcit, în tot ce nu mai găsesc, în tot ce nu mai ştiu să caut. Le voi regăsi, cumva, în curând. Am găsit o melodie ale cărei versuri mi se potrivesc, în seara asta.

Te iubesc, Bogdanu meu, pentru că îmi dai putere să trec peste tot.

Gânduri îngheţate

Ştii starea aceea în care ai vrea să treci prin tot fără să îţi dai seama ce se întâmplă? Să mergi, să mănânci, să lucrezi etc şi apoi să dormi. Somnul să fie destinaţia finală, liniştea, pacea.

De când m-am întors de la munte asta îmi doresc. să treacă orele repede-repede la muncă, să mă întorc în braţele lui Bogdan şi să dorm. Mă rod bârfele, nedreptăţile, golurile din stomac. Aştept rezultatele analizelor, între timp tot mă doare stomacul, nu ştiu ce să mai mănânc, este o stare de confuzie în mine ca persoană. Vreau să lucrez într-un loc în care să nu merg tristă. Vreau un birou mic, al meu, vreau să lucrez cu hârtii, cu oameni zâmbitori, într-un loc relaxat.

Ieri, eram la job. Eram tristă, mă simţeam rău şi la fiecare melodie pe care o auzeam mi se umpleau ochii de lacrimi. La brandul unde stau vine un tip cu prietena lui. Voia o haină din catalog pe care noi nu o avem încă. A luat catalogul şi i-a spus prietenei lui: “uite, mergem în Italia” – de parcă ar fi spus mergem până în Dristor. “cred că pot face rost şi de bilete mok” – de parcă lua două bilete de ratb. În starea în care eram, ochii mi s-au umplut iar de lacrimi. Frate, eu lucrez pe un salariu de nimic ca să mă pot întreţine şi visez la O ZI, o amărâtă de zi, la Constanţa, să văd marea iarna, iar alţii … Ştiu că viaţa e nedreaptă, ştiu că există oameni care nu preţuiesc ce au sau care primesc bani în fiecare lună fără să facă nimic pentru ei, dar uneori e un sentiment prea apăsător. Ca ieri.

Nu mai scriu pe blog. Mă doare să ştiu că îmi dezamăgesc şi puţinii fani care mai intră pe pagina mea. Mă opresc. Plec să lucrez pe un salariu de nimic.

Când arde Bucureştiul

Nici un incendiu, Doamne fereşte! (poate doar în creierul meu panicat ).

Este o clipă, sau poate mai degrabă câteva momente, în fiecare zi, când Bucureştiul arde. E momentul acela, dintre zi şi seară, dinainte şi după răsărit, când întreg cerul arde şi o dată cu el, întreg Bucureştiul. Podul de la Grozăveşti, Universitatea, oamenii din metrou, Plaza, autobuzele, norii, străzile, Dâmboviţa, păsările, întreaga răsuflare.

Ar trebui să fie un moment magic, ca în reclame, când toată lumea se opreşte din tot ce face  pentru a privi cerul. Ca pe o minune, cu un zâmbet mare de mulţumire. Când cerul arde, însă, noi mergem cu capul plecat, obosiţi de la muncă, facultate sau alte locuri. Pământul nu arde, doar usucă uneori.

Panică generală

Sunt foarte panicată. Chestia din poză este o variantă soft! Săptămâna trecută, ca urmare a vieţii nesănătoase pe care o am, mi-a fost rău. Se pare că am avut o infecţie la stomac. (nici nu era greu de diagnosticat). Dar cum rar mă prinde doamna doctor prin cabinet, i-a venit ideea “deosebită” de îmi da şi un set de analize de făcut. What???? Ok, aveam de gând să fac chestia asta, dar chiar acum? Adică, măcar după sărbători.

Anyway, mâine la prima oră, analize. Bineînţeles, ipohondrul din mine este deja pe pereţi. O să îmi descopere ăştia cine ştie ce. Ok, e vina lui Bogdan – prea mult Anatomia lui Grey .

Respir, gata – mâine scap repede de analize, apoi  all day long cu Bogdan – cumpărături, bagaje… munte. Mi-e dor de gara din Braşov, de izvorul de la Zărneşti, mi-e dor de camera aia mică, de atmosfera de gaşcă, de parfumul de munte, de cer, de zăpadă.

Ok. Deci un mic pas şi apoi relax. Don’t panic!!!!

Scrisori către îngeri

Mă aşez uneori la masă şi vreau să îţi scriu, dar parcă nu mai pot respira şi simt nevoia să mă ridic, să plec, să fug, să fac orice altceva. Trag aer în piept şi după câteva minute cu privirea pirdută către şantiere şi oameni, mă aşez din nou la masă. Îmi simt mâinile mai grele, degetele se încurcă unul de altul pe tastatură, scriu prea multe consoane, fără pauze, fără punct, virgule, fără coerenţă. Şterg tot.

Mă ridic din nou. E multă linişte între noi. De când te-am pierdut sunt ani lumină de linişte, de tăceri, de greutăţi deasupra inimii mele fragile. Şi nu-mi dai pace. Nu pot să trăiesc decât prin raportarea la tine. Dacă erai tu, dacă m-ai fi ajutat tu, dacă m-ai fi învăţat tu să merg, să vorbesc, să zâmbesc, să am grijă de mine. Şi când credeam că te-am regăsit, în alte umbre, te-am pierdut mai grav, mai greu, mai trist. Şi nu mai am cimitire să te caut, şi nici camere mici din campusuri universitare, şi nu mai am nimic, şi tu taci, şi în nori şi printre oameni, e prea multă liniste, apasă prea greu aerul ăsta peste mine, şi mă încurc de lacrimi căzute peste degetele mele împiedicate de taste pe care nu le mai văd, de prea multe consoane, de prea multă durere, de prea multă singurătate.

Şterg tot şi ies. E noapte.

Târgul de Handmade ASID ediţia II

Asociaţia Studenţilor la Istorie „Dacia” (ASID), organizatoarea celei de a doua ediţii a Târgul de Handmade ASID, anunţă modificarea perioadei de desfăşurare a evenimentului pentru 8-10 decembrie 2009, perioada iniţial anunţată fiind 24-26 noiembrie 2009. Celelalte coordonate ale evenimentului rămân neschimbate: târgul va avea loc în pasajul pietonal de la staţia de metrou Universitate. Expoziţia cu vânzare va fi deschisă vizitatorilor între orele 10:00 – 19:00, intrarea este liberă.

Momente dintre nori

Poate sună ciudat titlul, dar momente dintre nori e un lucru real. E frântura aceea de cer care tace, care respiră, între furtuni, între apusuri, între zile senine. E frântura aceea de cer naivă, care pluteşte între aer şi lumină, între soare şi furtună, între anotimpuri, între oameni.

Devin frântura de cer. Nu pot să mai merg, mă opresc, respir, cât pot, apoi încerc iar să dau contur norilor mei, să îmi găsesc furtuna sau primăvara, momentul de echilibu între ele, liniştea.

Toate prostiile pe care le-am făcut în ultima vreme – alimentaţie necorespunzătoare, somn puţin, alergat, agitat – s-au răzbunat pe mine. Marţi mi-a fost rău- am plecat mai devreme de la muncă, am făcut febră, am stat toată ziua în pat, m-a durut stomacul îngrozitor. E drept că miercuri eram mai bine – am fost la bal (cronică de bal, data viitoare), dar azi m-a “lovit” din nou, ceea ce m-a determinat să merg la cabinetul doctorului de familie şi să îmi fac programare.

În seara asta, văzând statistica blogului, am rămas puţin surprinsă. Încă mai sunt citită… şi bine… oare de ce? Nu mai scriu la fel de des, nu mai aduc mare lucru ca atmosferă or informaţii, nu mai desenez litere…

Sunt doar un moment dintre nori. Îmi găsesc echilibrul şi dansez iar. Într-o zi.