A plouat aproape în fiecare seară de când a plecat Bogdan. Şi de fiecare dată, în fiecare seară, când auzeam ploaia în fereastră, mă gândeam la melodia Shakirei pe care am postat-o zilele trecute. Sunt furtuni în sufletul meu… de dor, de temeri, de stele. Furtuni albe, negre, albastre. Furtuni de litere, de nisip, de nori, de scoici.

Încep să mă regăsesc, asta iubesc la mine – sau ăsta e unul din lucrurile pe care le iubesc la mine – că mă regăsesc de atâtea ori, că mă reinventez… Încep să mă obişnuiesc cu noua cameră, cu gândurile şi temerile mele, cu îngerii mei – albi şi negri – cu mine.