ANOTIMPURI SI ALTE IUBIRI DIN BUCURESTI

      12.01.2009

   Acesta a fost blogul meu, care a ascuns trairi si zambete, vise, cuvinte nespuse, iamgini. Multumesc oamenilor care au citit randurile acestea, care m-au apreciat, care au vazut dincolo de cuvinte un suflet frumos, celor care au dat comment-uri, care cred in mine.

Acesta este sufletul meu pe o pagina virtuala:).

 

08.01.2009

Despre cuvinte de zapada.

 

Mi-au placut cuvintele de cand eram o pustoaica timida si cand ma aruncam nebuneste in lumea lor. Acum cuvintele sunt lumea mea. Si nu este vorba doar de acest blog, este vorba de povestile din sufletul meu, de sutele de pagini din jurnale, de toate poeziile, de intreaga biblioteca din venele mele, din adancurile amintirilor. Fac din cuvinte adevarate tatuaje, fac din lucrurile simple ratiunea fiecarei zile, fac din oamenii dragi cele mai frumoase personaje ale tuturor cartilor pe care le le poate citi cineva. Pentru ca am increstat in mine cele mai minunate cuvinte, cele mai nebunesti sentimente, cele mai miraculoase lucruri.

 

Dragoste, mandarine, carti, fluturi, cer, creioane, liliac, prietenie, fotografii, pescarusi, Dambovita, acasa, America de Sud, toamna, poezie, Bertzi, nebunie, voluntariat, credinta, telefon, povesti, cafea, iasomie, mare, ingeri, esarfe, melancolie, Bucuresti, nori, copaci, jurnale, dor, turta dulce, istorie, minuni, lacrimi, mere verzi, octombrie, zambete … si inca vreo doua sute de cuvinte.

 

Pentru cei straini de degetele care deseneaza imbratisari de litere nu sunt decat cuvinte de zapada, pe care le privesc uneori cu admiratie, ca pe o ninsoare de poveste din Bucuresti, nu sunt decat cuvinte de zapada, pe care le fotografiaza uneori din dragoste de arta, cum fotografizi porumbeii de la Universitate.

 

Pentru ceilalti, este amalgamul de litere care zboara deasupra mea ca un roi de fluturi colorati.

 

 

07.01.2009

Despre frontiere de nori

 

Fiecare dintre noi trece cel putin o data in viata, prin acel moment in care renunti. Renunti la unele vise, renunti la unele asteptari de la ceilalti, renunti la o anumita perioada din viata ta, renunti la prieteni. Si nu vorbesc despre acea renuntare benevola, ci la una fireasca, impusa de timp.

 

Acum aproape un an, am renuntat la facultate, proces firesc dupa absolvire. Dar o data cu aceasta renuntare, am primit acea povara a timpului si a distantei: renuntarea la prieteni. Si iata-ma pusa in fata faptului implinit: trei dintre cele mai dragi prietene ale sufletului meu se indreptau spre alte orizonturi. La inceput este sentimentul ca orice prietenie rezista dincolo de orice ocean sau orice drum prafuit, apoi este frustrarea ca niciodata nu va mai fi la fel, apoi este resemnarea ca oricum nu poti schimba nimic si la urma lupta cu timpul si distanta, pentru a mentine vie flacara unei prietenii frumoase.

 

Pe Ioana am cunoscut relativ tarziu, desi eram in acelasi an la facultate. Este un om atat de bun, incat nu ai cum sa nu il iubesti imediat ce il cunosti si iti deschide bratele spre sufletul sau. Nu am constientizat impactul pe care o sa il aiba plecarea ei in Austria decat tarziu, dupa ce a plecat. E acel gol pe care nu il poti acoperi cu altceva… cu o carte, cu o cafea sau cu alta prietena. In decembrie ne-am revazut dupa cateva luni. Era atat de frumoasa. Intalnirea a fost un pic cu peripetii dar intr-un final am reusit sa ne vedem cateva minute. Eram cu Alice si ne-am intalnit la metrou, in Grozavesti… era seara, era decembrie si eram din nou impreuna. Ca intr-un vis, sute de fulgi au inceput sa zboare deasupra noastra. Ca intr-o poveste. De uitat nu avem cum sa ne uitam…vorbim pe mess, incercam sa ne povestim cat mai multe din viata noastra. E departe, dar nu intr-atat incat sa o uit vreo clipa.

 

Mariana este atat de vesela si optimista incat ne-am imprietenit mai mult decat firesc. In toamna a plecat in Turcia, intr-un internship. Este fascinata de partea asta orientala, de basm, iar visul ei era sa plece in Maroc. Spun “era”, pentru ca in februarie va pleca:). Nu-ti trebuie ani ca sa cunosti un om, sa ai incredere in el sau sa stii ca este acolo, daca ai nevoie de o speranta. Mariana este acea prietena care va fi acolo, si peste mult timp, si vom avea aceleasi coordonate ale prieteniei. Pentru ca a fi prieten inseamna inainte de toate acea mana intinsa oricand.

 

Stefania s-a furisat in sufletul meu si inainte sa imi dau seama, era una dintre persoanele care citea dincolo de zambetul meu trist sau ochii mei lacrimand. Era muntele care ma sustinea, desi sufletelul ei era de multe ori o plaja abandonata de speranta. A plecat in Franta, cu bursa Erasmus, in toamna, nu inainte de a-i organiza cea mai tare petrecere-surpriza. A mai ramas mai putin de o luna pana se intoarce. Mi se pare atat de mult. Stef a fost imbratisarea dintotdeauna, zambetul care mi-a dat speranta, omul care crede in nebunia mea si sufletul in care cred ca o nebuna.

 

 

Exista frontiere care nu te pot infrange, exista granite pe care le poti desena cu zambete, exista aceiasi nori pentru intreaga lume. Iar dincolo de timp si distanta, exista acea frontiera de nori care ne aminteste ca avem aripi cand credem in prieteni.

 

P.S. La multi ani, Ioana! Va iubesc, divelor;)!

 

 

05.01.2009

Despre zapada, liniste si mandarine

 

 

Gara de Nord. Oameni cu bagaje, cu vise, cu doruri nespuse, cu lacrimi in suflet. Despartiri, revederi, plecari. Parca niciodata nu am gasit gara atat de vie. Cafeaua, trenul spre acasa, ganduri. M-am privit in adancuri si mi-am derulat, ca un film vechi pe care il vezi de multe ori, anul ce se incheia. Prieteni, amintiri, proiecte, vise, tristeti, inima franta… cati prieteni am pierdut, cate dezamagiri, cati oameni am descoperit, cati oameni ma iubesc, linistea superba din sufletul meu, sentimentul ca iubesc. Bilanturi. Si, cum am simtit mirosul aurului negru, am stiut ca acasa, indiferent ce imi doresc pentru noul an, sau oricare ar fi frustarile celui care avea sa se incheie, sunt acasa. Si nimic nu ma poate rani.

 

Acasa. Miros de brad, de sarbatoare, de familie, de mandarine, de cadouri. Rugaciunile din dimineata de Craciun, multumirile pentru darurile vietii mele, cerul senin, fulgii de zapada care au ratacit o vreme deasupra casei mele, cafeaua cu mama, cinele in familie, gandurile spre viitor, planurile, zambetele. Acasa. Si toata energia de care aveam nevoie sa pot zambi in fiecare zi.

 

Drumul spre Bucuresti. Reintalnirea cu Bucurestiul luminat de sarbatoare, cu Dambovita inghetata, cu oamenii dragi. Munte, prieteni, frig, zambete, mandarine. Multa zapada, drumul spre un colt de lume, prima clipa a anului nou, imbratisata de dragoste si prietenie, sampania rece, sufletul cald si atatea vise pentru vremurile ce vin (cu sau fara criza:P).

 

Si mai mult decat niciodata, am regasit Bucurestiul insetata de dor si o durere dulce de a ma redescoperi in el. Aceeasi apa inghatata a Dambovitei, pescarusii tristi zburand deasupra ghetii, acelasi Bucuresti fara zapada… pentru ca zapada e destinata muntelui cum eu sunt destinata scrisului. Aceeasi lume pe care am lasat-o in urma mea. Si eu. Frumoasa ca un fulg de zapada, cu miros de mandarine pe piele, cu dragostea increstata in suflet, mai atenta la sufletul meu, pregatita sa raman cel mai important om din viata mea, plina de vise si sperante, gata sa daruiesc multa prietenie, mai multa rabdare si mai mult timp oamenilor dragi….

 

O sa merg mai des acasa, o sa ies mai mult in oras, o sa gasesc un job tare, o sa invat mai mult, o sa cred mult mai mult, o sa sper, o sa citesc mai mult, o sa scriu si mai mult, o sa imi creez cea mai frumoasa lume. Pentru ca, aici pe pamant, depinde doar de mine cat de frumos vreau sa traiesc.

 

 

18.12.2008   

Despre sange si credinta

 

Azi plec acasa. Ma astepta gara aglomerata, plina de lumini, de trenuri, de sperante, de revederi, de plecari. Voi lasa in urma mea un Bucuresti doar al meu, superb si melancolic, voi lasa in urma Dambovita cu pescarusii ei, voi lasa in urma acest blog in care, in ultima luna, mi-am pus sufletul si mai mult sau mai putin din dragostea mea de a scrie.

 

Imi promisesem ca o sa scriu, inainte de a pleca despre decembrie 1989. Este unul dintre subiectele sensibile ale sufletului meu, acea rana care nu vreau sa se vindece. Vedem in fiecare zi sangele de la Universitate, calcam pe urmele lui fara sa ne mai gandim o clipa la oamenii care au devenit eroi, chiar daca nu si-au dorit asta. Azi par eroi de carton sau de hartie pentru ca prea putini ni-i mai amintim. Nu o sa scriu azi despre ei, acum in aceasta perioada in care e normal sa vorbesti despre revolutie. Voi scrie despre acest subiect in alta zi, cand acesti eroi nu stau decat in cimitire si in unele carti de istorie, nu pe prima pagina a ziarelor sau pe toate posturile de televiziune.

 

Imi las in urma prietenii pe care ii voi regasi aici, in Bucurestiul meu. Merg acasa, la sufletele pe care le ador, merg sa impodobesc bradul, sa-mi recapat credinta si linistea, sa invat din nou sa merg incet, fara sa alerg in cautarea nimicului absolut. Voi incepe sa scriu din nou in jurnal, imi voi face planuri, ma voi descoperi din nou si voi crede iar in mine.

 

Departe, nu atat de departe de sufletele noastre, demult, nu atat de demult incat sa uitam, se nastea Fiul Domnului. Il purtam cu noi la fiecare pas, uitam sa il privim, dar e acolo, cu noi. Desi pare doar un cliseu, hai sa fim mai buni in anul ce vine:)

 

 

14.12.2008

 Despre un suflet rebel

 

In seara asta o sa scriu despre mine. Ok, o sa ziceti ca tot blogul este despre mine, dar astazi chiar este o zi speciala… acum o luna, intr-o seara innorata de noiembrie, redescopeream minunea cuvintelor. Cineva care a citit randurile mele timide mi-a zis ca scrisul este o modalitate excelenta de a exorciza demonii cotidieni care ne bantuie. Mi-am amintit ca in liceu eram o pustoaica indragostita incurabil, uneori trista, alteori melancolica, dar aveam intotdeauna ceva: nebunia vietii. Scrisul, atunci poezia in special, imi daruia aerul de care aveam nevoie. M-am intors la scris, la radacinile unui copac secular, la izvorul unui rau, la orizontul lumii mele. Credeam ca va fi doar un blog, dar nu a fost asa. Este fotografia sufletului meu rebel.

 

Despre prieteni, carti, cafea si nori este un blog care mi-a apropiat prieteni de suflet, straini de zambet, ingeri de foc si demoni de cer. Sunt toate cuvintele pe care nu indraznesc sa le spun, sunt lacrimile pe care le ascund, sunt stelele la care visez, sunt sunetele care imi mangaie inima. Sufletul meu rebel, furtunile care se lupta in mine, nebunia simplului “eu” … astazi nu sunt decat un ocean linistit,poate inghetat, care asteapta alta ploaie. Iarna sunt un patinoar impodobit de stele si flori, plin de ingeri care zambesc, de magie.

 

Indragostita nebuneste de Bucuresti, plina de planuri pentru noul an, hotarata sa imi implinesc marele vis, astazi imbratisez cu drag decembrie, sub cuvintele lui Bacovia, cu vocea lui Alifantis in sange.

 

  

 

13.12.2008.

 Despre ea

 

“Uneori credeam ca sunt obsedat de ea. Imi curgeau in vene amintriri ale unor priviri pe care mi le furase, atingerea mainilor ei mici, unghiile ei negre, felul in care se misca, imagini ale unui film in care eram un simplu actor. Nu mai stiu cand i-am cedat, cand m-a prins in minunea simplitatii ei, al zambetului care a crestat in mine fiori, stele si foc.

…si era ingerul si demonul meu. Sub privirea ochilor ei mari si uneori verzi, nu eram decat sclavul unui sentiment de nedescris. O detestam si o adoram cum nu o mai facusem. Respiram prin amintirea zambetului ei, setea ei de viata imi secatuia sufletul. Nu as fi crezut, dar cu cat o vedeam mai rar, cu atat dorul de ea imi crea nebunia gandului ca poate nu va fi vreodata a mea.”

 

[din gandurile lui...]

 

 

11.12.2008

Despre lucruri simple.

 

Port pe umeri dulcea povara a dorintei de a nu-mi dezamagi prietenii care rup franturi din timpul lor pentru a citi aceste randuri. In weekend am fost la munte. Acolo, in inima naturii am simtit foarte intens sentimentul ca suntem prea ocupati sa vedem lucrurile simple din viata noastra. M-am oprit din  fuga nebuna in care continui sa ma arunc si am respirat. Si acolo sus, departe de strigatele urbane, departe de rautati, de tristeti, am ramas eu cu mine. Si mi-am privit zambetul intr-un izvor, mi-am oglindit chipul intr-un colt de cer senin, am ascultat sunetul inimii mele, am privit culmile viselor mele, am simtit nebunia linistii si minunea naturii. Nu pot descrie imaginile care s-au increstat in sufletul meu, oricat de talentata as crede ca sunt in ale cuvintelor. Dincolo de toate, mi-am regasit prietenii din asociatie. Oameni frumosi, veseli si nebuni, oameni care mi-au dat sentimentul ca avem acel moment cand toti suntem la fel: cand suntem impreuna.

 

Cum a plecat trenul din Brasov a inceput sa miroasa a Bucuresti. Chiar sunt dependenta de haosul asta urban, oricat de mult mi-ar placea natura. Am regasit Gara de Nord, trista si aglomerata, lumina specifica a metroului, oamenii grabiti, atmosfera bucuresteana. Dar mai mult ca orice, am regasit Dambovita… era acolo, parca mai limpede, zambindu-mi de sub lumini. Am plecat de la munte cu sentimentul ca am o gasca nebuna si “mafioata” (prietenii stiu de ce:D), multe fotografii si mai multe amintriri, dar mai ales cu promisiunea ca o sa pretuiesc lucrurile simple care ma fac fericita.

 

Marti dimineata, nu atat de dimineata pe cat as fi dorit. Dar a meritat intarzierea. A fost una din diminetile pe care nu ai cum sa nu le adori. Cafea, Dambovita si prietenele mele. A fost prima dimineata in care am hranit pescarusii, i-am strigat (bine, mai mult Petra:D). Am simtit in momentul acela ca nebunele cu care dadeam paine pescarusilor sunt din acea categorie a oamenilor pe care nu poti sa nu ii iubesti.

 

Zambesc de fiecare data cand imi vad colegii de la facultate care doneaza bani, jucarii sau hainute pentru copilasii de la centrele de plasament. Este atat de placut sa primesti zambetele celorlati, imbratisarile amicilor, o mangaiere pe frunte.

 

Dupa-amiaza am impodobit bradul la facultate. A fost din nou acel moment in care toti am fost impreuna sub acelasi gand. Mirosea a brad si a Craciun, a ganduri bune, a prietenie. A fost un lucru simplu. Si superb.

 

Seara l-am redescoperit pe omul de langa mine. De fapt, asta mi se intampla de ceva vreme. Ne-am plimbat in oras, ne-am sarutat buzele inghetate si am redescoperit minunea lucrurilor marunte. Acel sentiment ca cineva este langa tine orice s-ar intampla. Apoi am mancat cartofi prajiti in pat si am adormit in bratele lui, visand la nebunia furtunii de noiembrie.

 

Era odata o pustoaica trista care nu credea ca cineva va face din dragostea pentru ea centrul lunii lui. Bogdan mi-a daruit ceea ce niciunul nu a putut: minunea fiecarei zile impreuna.

 

Miroase a sarbatori, a daruri din suflet, a prietenie, a nebunia luminitelor din oras, a momentelor pe care le increstezi in suflet pentru a le avea mereu aproape de suflet.

Ne vedem joi.

 

 

08.12.2008

Despre zambete.

 

Primul meu blog a fost strigatul disperat al unei pustoaice, cum imi place mie sa imi zic, un suflet incatusat de o iubire interzisa. Era singura voce pe care o putea auzi, era singurul pod dintre doua suflete din lumi diferite, era fotografia inimii mele insangerate. Putini oameni au vazut acel blog, am incercat sa il sterg cand am decis sa merg mai departe, dar nu am putut. Uneori il mai citesc, mai tremur, dar stiu ca e cel mai bine sa merg mai departe. Nu stiu pentru cine.

 

[“ploaia. mai frumoasa decat toamna nu mi se pare decat o ploaie de primavara. si azi a plouat. au trecut atatea zile, atatea ploi, de ce nu au luat cu ele toata durerea asta, toata dragostea mea, toate amintirile… atat mi-a ramas din dragostea mea… amintirile si ploaia. de ce m-am lasat coplesita de toata povestea asta, de toata durerea? nu sunt asa… tu nu te-ai indragostit de pustoaica prostuta care plange in fiecare seara gandindu-se ca nu te va mai saruta vreodata… tu te-ai indragostit de zambetul meu, de caldura sufletului meu, tu te-ai indragostit de printzesa cu ochii mari, umerii goi si flori de liliac in par… te-ai indragostit? nu… nu te-ai indragostit. te-ai agatat de mine, de nebunia noastra, tu nu ai vrut sa fiu decat secretul tau.

te iubesc. ca un copil, ca o amanta trista, ca o lacrima pe un mormant, ca o stea cazuta, ca o nebuna…”]

 

Am inceput sa scriu din nou in noiembrie. Pe 14 noiembrie. De atunci, peste 100 de oameni mi-au vizitat profilul si cativa au si dat comment-uri. Dar cel mai important, multi oameni dragi au vazut, unii pentru prima oara, dincolo de mine. Iar aprecierile lor au desenat mii de zambete in sufletul meu, au pictat fluturi colorati pe chipul meu, au creat curcubeul de care aveam atata nevoie.

 

Azi voiam sa scriu despre reintoarcerea in Bucuresti, despre minunatiile muntilor, voiam sa povestesc despre Dambovita, despre pescarusii ei, despre ploaia de decembrie, despre porumbeii de la Universitate, despre casutele de Craciun din oras, despre lumini.

 

Dar in seara asta vreau sa multumesc pentru miile de zambete din sufletul meu… multumesc alice, iub, stefi, lucian, aurash, petra, matei, ioana, bebe, alé, adi munteanu, matei austria:), carmen, bogdan (fizik:P), elena (euro 26), lili (braila), celor care au comentat p blog si oamenilor care rup cateva clipe din timpul lor, din nebunia asta urbana, si citesc randurile unei pustoaice care are un vis mare: sa devina scriitoare.

 

Maine scriu despre Bucuresti. Despre dorul de Bucuresti.

 

02.12.2008

 

 

Ne vedem joi

Decembrie isi lasa norii peste intreaga mea fiinta. O parte din mine a pierit odata cu toamna pe care tocmai am pierdut-o. Iar cararile sufletului meu arata pustiite de viscolul ce va sa vina. Au secat Dambovita, ca si cum ar fi vrut sa sece setea mea de Bucuresti. Iar pescarusii cauta acum mai tristi ca niciodata, o raza de apa, zboara in inaltul cerului si cauta in nori ploile ce n-or sa mai vina deasupra noastra.

 

Gara de Nord. 11:00. Cafea. Am condus o prietena la gara si am cumparat bilete pentru gasca… plecam joi, la munte. Drumul inapoi, cu 85-ul, mi-a amintit de primele luni in Bucuresti.

 

Piata Universitatii. 13:00. Porumbei. Tristetea pescarusilor orfani de apa ma indreptat spre fantana de la universitate acolo unde imi doream de mult timp sa dau paine porumbeilor. S-au adunat toti in jurul meu si pentru cateva minute am zambit fara sa ma gandesc la nimic, un zambet naiv de copil fericit.

 

“Nu am chef azi”. Ador melodia asta. Nu stiu la ce s-a gandit Chirila cand a scris melodia asta, dar mi se pare a fi un manifest de regret al indragostitului care a ratat sansa de a iubi. As vorbi despre versurile melodiei pana maine dimineata, dar Dambovita nu ma mai vegheaza, doar ceata de deasupra ei imi creeaza senzatia ca ea este inca acolo. In plus, am bagaje de facut, ferestre de inchis, usi de incuiat.

 

Ne vedem joi.

 

28.112008

Despre libertati.

Intotdeauna am afirmat cu tarie ca sunt libera. Ca imi curge in vene sentimentul ca pot alege ce vreau, ca pot face ce vreau, ca pot iubi pe cine vreau. Si daca poate fi ceva frumos la o despartire, atunci cu siguranta este este sentimentul acela ca imi apartin doar mie, gustul libertatii, a sansei de a o lua de la capat. Libertatea exista pana in adancurile fiintei mele. In seara aceasta, Alice (amazoana mea:P) mi-a zis, intr-o discutie despre viata, amintiri, regrete si sentimente, ca nu se simte libera. In prima clipa, am vrut sa ii zic ca este libera, ca isi apartine… dar am ramas pentru cateva secunde privind in gol. Oare suntem liberi vreodata? Mi-a raspuns senina… niciodata.

Si am inceput sa ma gandesc la libertate. Edward Young spunea ca doar cel care nu spera. Si cum sa traiesti atunci, daca nu speri? Nu sunt libera. Sunt inlantuita de amintiri, de regrete, de cuvinte pe care le-am spus, de trairi, de tradari. Nu suntem liberi. Nu vrem decat sa ne creem senzatia ca suntem stapani pe vietile noastre, dar libertatea este de fapt libertatile pe care ni le refuzam. Libertatile de a gresi, de a rani, de a face rau. Libertatea de a ne cunoaste. Ghandi spunea ca nu merita sa fii liber daca nu ai si libertatea de a face greseli. Eu as adauga ca nu esti liber daca nu ai si libertatea sa iti accepti greselile.

 Nu suntem liberi. Astazi, poate cea mai frumoasa zi din noiembrie, am vazut cea mai frumoasa imagine a libertatii. Zeci de pescarusi dansau deasupra Dambovitei, intinzandu-si aripile sub reflectarea cerului in apa. Zborul lin, amintirea marii increstata in aripile lor, albul naiv al cuvintelor lor nespuse, dorul de inaltul cerului, imaginea lor sub soarele trist de noiembrie, pescarusii sunt povestea libertatii.

 “Iata cea mai frumoasa dovada de iubire: sa-ti iei libertatea de a ramane cand ai putea sa pleci.” (Camille Laurens, Dans ces bras-la).

Eu raman.  

 

 

27.11.2008

Despre umbre

Am deschis ploapele ingreunate de senzatii de somn si oboseala si, dincolo de fereastra, mi se arata cerul gri de noiembrie, nori intunecati de tristeti nespuse. Ploua. Cu ultimele tresariri ale toamnei, cu primele suspine ale lunii decembrie, cu teama, cu speranta, cu iluzii. Ce noapte lunga, ce carusel de cuvinte si trairi. Sentimentul ca incep din nou, in fiecare zi, imi da puterea de a ma ridica si de a privi spre Dambovita. Zborul lin al pescarusilor imi picteaza zambete si oglindirea cerului in apa creioneaza noi sperante. E o noua zi.

In aceasta seara am primit un dar… o mana intinsa dincolo de granite. Daca acest blog mi-a adus ceva cu adevarat pretios, atunci este sentimentul ca oamenii dragi si nu numai, privesc in adancurile sufletului meu si imi daruiesc zambetele lor. Stefania, diva mea din Franta, mi-a daruit o melodie ca vesmant fonic pentru cuvintele mele. Si primele versuri mi-au amintit cat de bine a vazut ea, din prima clipa, in sufletul meu.

http://www.youtube.com/watch?v=mc_pylZ8b-0&feature=related

 Despre umbre. Am senzatia ca fiecare zi e un nou inceput, dar in fond port cu mine umbre ale fiecarui colt din sufletul meu, port umbra primei iubire, port umbre ale dezamagirii, ale zambetelor, ale amintirilor, port umbre ale unor vise, ale unor cuvinte nespuse, ale unor pribiri ascunse. Si dincolo de toate, port umbrele tradarilor pe care le-am facut fata de fiecare om din mine pe care l-am lasat prada timpului. Am tradat de fiecare data cand am ales sa merg mai departe si sa renunt la visul de a iubi, mereu altfel, intotdeauna prea tarziu, niciodata usor sa ma indepartez de propria fiinta.

 Umbre. Port pe umerii dezgoliti de ploaie umbre ale unor oameni inchisi in amintiri.

 

26.11.2008

Despre nori de toamna

 

Se scurg in mine trasariri ale toamnei si cad vise din copacii batrani si tacuti. Sub degetele mele ascund o scrisoare pe care nu o voi deschide vreodata. Am scris-o cand aveam cinsprezece ani si iubeam nebuneste un baiat. Zambesc. Naivitatea gandurilor mele de atunci, urmele de rugina de pe plic, chipul lui pictat pe un colt de cer, sub un nor albastrui, imi amintesc de toamna. Straina de orice sentiment lumesc, desculta si goala, mergeam pe un drum plin de frunze colorate in nuantele sfarsitului. A fost prea tarziu de la inceput.

 

E noapte. Lumanari se oglindesc in Dambovita, sub tristetile unui cer de toamna tarzie. Simt fiori reci sub talpile mele goale si imi strang bratele in jurul trupului ranit, vantul imi mangaie parul ce cade pe umerii dezgoliti. Este ultimul strigat de nebunie si nostalgie, toamna se sparge in mine, imi inunda cerul si talpile, amalgam de urlete si taceri, apocalipse si ingeri, toamna ma cheama, ma alunga, ma cere.

 

E liniste. Am uitat daca era doar el, dragostea pentru el sau clipa in care m-am gasit pe mine prin dragostea pentru el. Am uitat ca toamna nu este decat o data intr-un an, iar eu ma regasesc doar toamna. Noiembrie. Ceata deasupra Dambovitei, dor de intaia zi, am mai pierdut o toamna, am mai gasit un an.

 

Era intaia zi de toamna, aveam cinsprezece ani si m-am iubit nebuneste de atunci prin dragostea pentru el…

 

 

25.11.2008

Amintiri ce nu vor fi

 

Sentimentul ca scriu din nou, ca imi curge in vene nebunia cuvintelor, ca imi apartin din nou ma face sa cred din nou in minuni, in oameni, in vise. Gandurile fiecarui om care s-a regasit intr-o frantura de dezamagire, intr-un zambet creionat cu naivitate, intr-o amintire indepartata, sau pur si simplu, gandurile celor care au avut clipa de a privi in sufletul meu, mi-au daruit oceanul de speranta de care aveam nevoie. Desi poate randurile mele par triste sau pesimiste, nu sunt deloc asa. Am presarat in ele toate zambetele si dorul acela nebun de care vorbeam. Aseara, o prietena spunea bine… e doar melancolie. Sunt eu, fiica a toamnei, a ploii, a frunzelor, naivitatea nostalgiei si zambetul sfarsitului.

 

Dar nu despre mine vreau sa vorbesc in seara asta.

 

Peste o luna va fii Craciunul. Mii de franturi de povesti mi se deruleaza in suflet ca un film colorat… chipul lui Mos Craciun, la gradinita, cu papusa mare pe care o visam, bradul plin de globulete, an de an, colinde, zapada, beteala stralucitoare, vise, bomboane, zambete, cozonac, imagini si franturi de imagini, aminiri si colturi de amintriri, sentimentul acela ca exista o fiinta care calatoreste intr-o noapte in lumea intreaga, singura zi in care chiar credem ca putem fii mai buni.

 

Acestea sunt amintirile mele si poate o parte din ale fiecaruia, oglinzi ale amintirilor pe care le vom desena, ca dar al lui Dumnezeu, si anul acesta. Vor fi oameni care insa, nu mai pot avea amintiri.

 Despre Tania, multi stiti, unii ati cunoscut-o. Azi, Tania este fata care a fost omorata pe o trecere de pietoni, pe kiseleff. In a treia zi de Craciun, se vor implini noua luni de cand a murit. 

Tania nu va merge acasa de sarbatori. Nu va impodobi bradul, nu va merge la biserica in dimineata de Craciun, nu va primi cadouri, nu va simti miracolul. Casa Taniei va fii altarul unor parinti care isi vor plange copilul, vor fii geamurile inghetate la care ai ei vor privi sperand sa o zareasca sosind. Dincolo de granita, acolo unde romanii sunt straini la ei acasa, va fii un mormant impodobit de flori inghetate si de lumanari stinse de zapada.

 

Nu o putem aduce inapoi pe Tania, nu putem lua libertatea femeii care i-a rapit viata, dar putem sa ne gandim la Tania in dimineata de Craciun. Si alaturi de gandurile noastre, de rugaciunile fiecaruia, sa-i daruim un zambet, o lumanare, un gand pentru familia ei, o rugaciune pentru sufletul ei.

 Pana la urma, Craciunul este povestea fiecaruia despre miracole. Si sufletele noastre pline de amintiri ale oamenilor care nu vor mai avea amintiri, creeaza minunea de a fii toti, in aceeasi clipa, pe acelasi taram, dincolo de granitele dintre cer si pamant.

 

 

24.11.2008

Pe drum de turta dulce…

 

 

Sambata dimineata, atmosfera superba de toamna, putina ceata deasupra Dambovitei si surprinzator de placut, ca temperatura, pentru ora opt. Agitatie urbana, oameni, masini, dar mai ales pescarusi. Multi pescarusi.

 

Gara de nord. Ador garile. M-am asezat pe o bancuta, pe peron si m-am gandit la viata mea. Viata este, in fond, o gara. Oameni vin, oameni pleaca, oameni raman. La fel vise, sperante, iubiri, lacrimi, taceri, minuni.

 

Iubesc trenurile. Este singurul moment in care ma simt cu adevarat eu cu mine, in care se deschide o fereastra, pe care nu o deschid prea des. Sambata dimineata am vorbit cu mine. Si am vazut un copil trist, care in valtoarea orasului, a uitat sa respire, sa priveasca in jur, sa citeasca, sa iubeasca, sa creada in minuni, sa scrie, sa doarma pana tarziu, sa asculte, sa viseze, sa priveasca cerul. Si am vorbit cu mine, si m-am iertat inca o data, si am decis sa merg mai departe. Si cand incepe sa miroasa a aur negru, ma apropii de acasa. Si simt in suflet o agitatie nebuna, un zambet de copil, o liniste aparte.

 

Ploaie torentiala… de parca norii mi-au zambit, vantul m-a imbratisat si ploaia m-a sarutat pe frunte… copile, esti acasa.

 

Si a urmat un rasfat care mirosea a cafea cu mama, cine in familie, vise pana la amiaza, liste de cadouri de craciun cu fetele, chiar fulgi de zapada, zambete de turta dulce, motanul lenes care dormea, mirosea a lemne trosnind in soba, a copilarie, a inocenta. Am adunat un mine toata energia, toata caldura, toate zambetele oamenilor mei dragi.

 

Abia cand am plecat, luni dimineata, mi-am dat seama ca plec de acasa spre…acasa. Si am inteles ca “acasa” nu este locul in care am copilarit, sau in care este familia. Acasa sunt locurile care te fac sa zambesti, unde sunt oamenii pe care ii iubesti, acasa este frantura aceea de cer care miroase a vise, a ploaie, a amintiri, a turta dulce. Acasa este in inima fiecarui prieten si in fiecare colt de lume.

 

Acasa este intr-un sat din Prahova, unde este familia mea, acasa este intr-o camera din Grozavesti unde sunt nebunele mele, acasa este in facultatea de istorie si in sala 103, acasa este in Austria, in Franta si in Turcia unde sunt divele mele, acasa este intr-o redactie de ziar din centru, unde este ingerul meu, acasa este in prima banca de la geam, intr-un liceu mic, acasa este undeva la Piata Sudului, unde este amazoana mea, acasa este in fiecare om pe care l-am cunoscut, in fiecare baiat de care m-am indragostit, in fiecare prieten. Acasa este in cer, unde sunt bunicii si fratele meu.

 

Bucuresti. 13:00. Gara de Nord. Ador garile. Viata este, in fond, o gara. Oameni vin, oameni pleaca, oameni raman. La fel vise, sperante, iubiri, lacrimi, taceri, minuni.

 

 

21.11.2008

Despre ingerul meu…

 

Am facut acest blog pentru prietenii mei si pentru sufletul meu. De cele mai multe ori, prietenii sunt sufletul meu. Pot afirma cu tarie ca Dumnezeu m-a binecuvantat cu oameni speciali, oameni care si-au pus pecetea pe inima mea, oameni care (parafrazand campania orange) sunt in mine, dupa ce i-am cunoscut.

 

Am evitat sa incep de la prima “poveste” sa vorbesc despre ei, numind persoana si povestind lucruri pe care le consider personale. Dar mi-am dat seama ca de fapt blogul asta e oricum despre ei si mai ales pentru ei. Si imi doresc ca ei sa stie cat de importanti sunt in viata mea. In seara asta voi scrie despre ingerul meu… Sunt multi oameni care mi-au sadit in suflet binecuvantarea sperantei si a prieteniei, dar pot spune cu mandrie ca am pe cineva pe care nu voi pierde vreodata.

 

Lucian, azi scriu despre tine.

 

Pe Lucian l-am cunoscut acum 2 ani si jumatate, nu ai cum sa nu il remarci pentru ca e Lucian:) Nu imi dau seama cum ne-am imprietenit atat de repede. In acest domeniu, am “antecedente”, ador prieteniile cu baietii. (nu intru acum in discutia pot fi prieteni un baiat si o fata?) Am devenit in vreun an, prieteni apropiati. Nu asta vreau sa povestesc insa.

 

Azi cineva mi-a zis ca atunci cand piezi o persoana draga, Dumnezeu iti trimite un inger in locul ei. Dupa multi ani, Dumnezeu mi-a trimis un inger in locul fratelui meu. Si am inteles de ce l-am cunoscut pe Lucian. Probabil pagina asta pe blogul meu, l-ar deranja intr-o oarecare masura. Nu e genul pe care sa il flatezi cu complimente, cand e vorba de lucruri serioase. Dar stiu ca nu se va supara pentru ca sunt “simonica” lui:) .

 

Iti multumesc, Lucian, pentru ca esti omul in fata caruia nu imi este teama ca imi arat sufletul uratit de cicatrici si rani, pentru ca sunt “eu” in preajma ta, pentru ca esti acolo mereu cand am nevoie de tine, pentru ca m-ai tinut pe aripi in acel noiembrie in care stiam ca nu ma pot zbura, pentru ca avem salutul nostru, pentru ca ma lasi sa te iau de obraji:P, pentru ca ai grija de mine, pentru ca ma asculti, pentru ca ai rabdare, pentru ca esti un om bun, pentru ca ma faci sa rad, pentru ca barfim, pentru ca esti tu cand esti cu mine, pentru ca ai incredere in mine, pentru ca esti ingerul meu, pentru ca existi.

 

La multi ani, regele meu:)

 

 

20.11.2008

Despre dor.

 As fi vrut sa incep cu o definitie a dorului, cu ideea ca ar fi un cuvant pur romanesc, as fi polemizat in legatura cu acest subiect si probabil as fi scris mult, dar mi-am dat seama ca as fi minimalizat sentimentul de dor.

 Spuneam nu demult, ca in fiecare zi pierdem cate ceva. Cu siguranta, in fiecare zi ne este dor de ceva, de cineva.

Azi, cineva mi-a spus ca i-a fost dor de mine, asa o vorba spusa in gluma, poate. Ne stim de cateva zile, nu impartim decat o conjunctura, un mediu, poate cateva amintiri. Dar acele cuvinte, aruncate intr-o zi de noiembrie, mi-au reamintit sentimentul de dor. Si nu acea parte din DEX care spune ca este un sentiment de tristete, nostalgie, durere, ci acel dor nebun pentru ceva, pentru cineva. Ci zambetul acela provocat de dor, de amintiri placute.

 Daca am inteles ca pierd ceva in fiecare zi, mi-am dat seama ca imi este dor in fiecare clipa. Imi este dor de acasa, de oameni dragi plecati peste hotare, de momente de bucurie. Dar mi-am descoperit dorul de minuni. Minunile pe care ai tendinta sa nu le observi mereu, sa nu ti le amintesti in fiecare zi, sa nu iti dai seama ca iti lipsesc. Si de azi, mi-e dor.

Mi-e dor de mirosul de liliac al primavarii, mi-e dor de poeziile din liceu, mi-e dor de cerul plin de stele de acasa, de randuri de dragoste din carti preferate, de gustul lacrimilor de dor, de Costinesti, de noptile albe pentru licenta, de copacii albi din gradina mea, de flori presate prin carti, de muzica folk, de pictat icoane, de plimbari prin Cismigiu, de sesiuni, de cainele din copilarie, de trairile de la 19 ani, mi-e dor de rugaciunile din dimineata de Craciun, de Cartarescu, de primul oracol, de atingeri, priviri, imbratisari. Mi-e dor de dor, de sentimentul ca a fost ceva superb odata, ca astepti sa mai fie candva, de sentimentul ca dorul este cea mai sincera si profunda traire.

Mi-era atat de dor de scris…

 

16.11.2008

Despre a pierde

Are ceva luna noiembrie… e ceva in aer, o tristete specifica, o durere absurda. Deja miroase a iarna si in ultimele zile am simtit fiorul mortii unui anotimp.
Am avut o saptamana plina, in care nu am avut timp sa respir (nimic nou) si, sub pretextul (jur, doar pretextul) ca invat pentru un examen, am decis sa raman in weekend in casa.

A fost unul din acele weekenduri in care m-am incapatanat sa nu ies deloc. Aveam nevoie de o oglinda sa-mi privesc adancurile sufletului, de un creion sa imi coloreze sperantele, de un sunet care sa imi aline suspinele. Si a fost weekendul in care m-am gandit la toate sentimentele pe care le poate simti un suflet. Cate vise am pierdut, cate sperante am lasat in urma, cate copile indragostite am parasit alegand sa merg mai departe, cate dezamagiri, cati prieteni am ratacit prin gari prafuite. Pierdem ceva in fiecare zi.

In ultimii ani am pierdut atat de multe lucruri… Am pierdut ore de cafea cu mama si cinele in familie, pentru ca ajung tot mai rar acasa, am pierdut zile de ratacit in bucuresti, lipscani-ul, centrul vechi, cismigiul… am pierdut dupa-amieze in care imi citeam povestile sufletului in fiecare roman, orele de ratacit prin librarii si anticariate, am pierdut seri de vara ascultand melodii vechi, am pierdut lacrimi, poezii, zambete.

Saptamana asta am pierdut o speranta. Am pierdut un vis. Mi-am pus sufletul in palma unui suflet si mi l-a strivit intre degete ca o frunza uscata pe care o iei de langa un copac. Poate nu vrei sa o frangi dar se face praf in palmele tale de indata ce o atingi.
Oameni ma dezamagesc in fiecare zi. Dezamagesc oameni in fiecare zi. Pierd in fiecare zi un vis, o speranta si o stea. In fiecare zi cineva ma pierde.

Nu a fost un weekend trist (exceptand faptul ca nu am invatat mai deloc pentru examen). Am retrait momente, am plans din nou amintiri, am simtit din nou nevoia nebuna de a fugi acasa, departe de oamenii care ma dezamagesc, am simtit din nou ca am prieteni, ca am sperante, ca am vise si stele. Dar dincolo de toate, am gasit o pustoaica trista, ascunsa printre cartile prafuite din raft, una pe care o pierdusem de ceva vreme.

Luni dimineata. Prea dimineata. Ceata londoneza. Iar deasupra Dambovitei, neobisnuit de multi pescarusi priveau trecatorii de pe pod. Atunci mi-am dat seama ca am castigat ceva saptamana trecut. M-am indragostit din nou de noiembrie.

 

 

15.11.2008

Despre o tiganca trista cu un acordeon galben

 Incepea sa se incalzeasca, era aproape ora pranzului. Am urcat in tramvaiul 32 sau 23, zarind mai inainte, pe partea cealalta, o pustoaica trista cu un acordeon galben. A trecut printre sine, golita parca de orice senzatie, si a urcat in tramvai. Am gasit un loc la fereastra si am hotarat sa zambesc gandindu-ma ca nu e dacat luni si, desi ma astepta o saptamana grea, era soare si toamna. Inca era toamna.

 Undeva departe de gandurile mele (merg maine la curs? doamne, dar 9 e atat de devreme…. am nevoie de o cafea. nu am mai citit nimic in ultima vreme. merg cu metroul sau merg pe jos pana la universitate?…..) dar atat de aproape de sufletul meu, se auzea o melodie din acordeon. A trecut prima oara pe langa mine. Era o tiganca trista, o pustoaica, cu un acordeon galben si o sticla verde, de plastic, taiata si agatata de acordeon, plina de banuti. De obicei, nu dau bani cersetorilor. Si mai ales copiilor.

 (In serile toride de vara, cand lucram pana tarziu, in drumul meu spre 601 era o batrana la Rosseti… imi dadea sentimentul ca o parte din mine cersea jos, cu lacrimi in ochi, deznadajduita, singura).

 Dar cantecele tigancii cu acordeon galben aveau ceva. Aveau aceea speranta de care aveam nevoie. O bancnota nu face minuni, dar era modul meu de a-i spune multumesc. Privirea ei, de un albastru terifiant de deschis m-a frapat. Asta facea ea. Canta in tramvai. Iar ceilalti oameni, incruntati si tacuti, o ignorau. Sau o priveau cu dispret.

 Pana la urma, fiecare din noi e un cersetor care canta in tramvai. In dimineata aceea de luni, intr-o zi de noiembrie, eu eram o tiganca trista cu un acordeon galben…

 

 

13.11.2008

 

 

 

 

Doar un blog

 Despre prieteni, carti, cafea si nori e doar un alt blog. Recunosc, am mai avut ganduri de a scrie un blog doar pentru a scrie. In liceu scriam mult. Am pierdut inspiratia undeva pe drumul dintre ACASA si Bucuresti. Inspirata de alti amici care au o astfel de pagina, si in ideea ca e o mare fitza, dar cu speranta ca nu il va citi decat oameni care vad dincolo de cuvintele acestea, in noaptea asta incep sa scriu pe acest blog.

Va fi un blog despre prieteni, carti, cafea si nori. Despre Bucuresti, despre cer, despre minunea de a crede, despre fluturi, despre muzica, despre flori de liliac, despre filme, despre Sex and the city, despre ploi, despre ingeri, despre poezie si mai ales despre mine. NIMIC despre dragoste. Transform in fiecare zi dragostea in zambete, in lacrimi, in maine intinse, in “multumesc”. Si am hotarat sa nu o mai numesc dragoste.

 

… si invat in fiecare zi sa merg mai departe. Cu dezamagiri, cu esecuri, cu aminiri. De fiecare data, a merge mai departe doare. De fiecare data mai mult. Dar cand ai atatia oameni care iti sterg lacrimile de pe obraji, pare cel mai putin mai usor… Pentru ei e blogul asta. Pentru cei care mi-au intins mana cand nu ma mai puteam ridica. Iar ei mi-au umplut sufletul cu toate felurile de iubire. In fond, dragostea e doar una, nu? Gata. Cuvantul dragoste nu mai exista.

 E noapte. Ma gandesc la pustoaica pe care am lasat-o de fiecare data plangand… e noapte. (in seara asta scriu. nu am mai scris demult).

 

Afara, deasupra Dambovitei, s-a lasat ceata…